Clipa de clipa, timpul ce se scurge lasa o urma in noi…Mai adanca sau superficiala, ea ramane. Ajutandu-ne sa ne descoperim…sa ne cunoastem pe noi insine mai bine, chiar daca nu neaparat si mai placut. Contactul cu oamenii, indiferent de calitatea si calitatile lor, ne intorc privirea catre noi, catre interiorul nostru, ca intr-o oglinda. Fiecare reactie pe care o avem reprezinta o descifrare a ceea ce ne caracterizeaza, a ceea ce nu am inteles candva, a ceea ce avem de rezolvat noi cu noi. Pentru toate acestea, insa trebuie sa fim dispusi a fi mai mult obiectivi decat subiectivi si sa ne dorim a fi mereu in ascensiune.
Mai presus de toate, insa, trebuie ca timpul sa ne invete linistea, acel sentiment de “tumultuos” care ne permite sa simtim ca traim fara a face prea mult zgomot in jur, care ne permite sa cladim temeinic si pentru viitor fara a consuma multa energie in zadar, care ne permite sa radem in noi cu voce tare fara a tulbura echilibrul credintei noastre.
Iar linistea se invata prin intelegere si iertare. Intelegerea a ceea ce suntem noi si altii sunt, intelegerea a ceea ce noi facem si altii fac. Cat despre iertare…aceasta pare sa fie cea mai grea…Doar pare! Iertarea se invata si se simte. Pare greu sa ierti, dar si mai greu este sa ii ceri iertare cuiva, nu-i asa? Oare de ce? Pentru simplul fapt ca oamenii nu au invatat iertarea si  ne asteptam ca acele cuvinte menite a aduce linistea intre oameni sa nu-si gaseasca ecoul dorit, sau, si mai rau, sa se izbeasca de zidul lui “nu”, “nu vreau”, “nu pot”.
Din pacate, nici parintii nu stiu sa-si invete pruncii sa-si ceara iertare, dar ii invata (cum oare!?, nu-mi explic) ca nu e bine sa iti ceri iertare… Am observat-o inca o data, deunazi, la una din fetitele mele de la grupa mica, o gaza de 4 ani care, desi gresise unui alt copil, se inversunase sa nu rosteasca acele cuvinte, a caror insemnatate, credeam eu ca nu o stie. Analizand crisparea ei, am avut impresia ca parca erau dureroase cuvintele… atat de greu le-a rostit, intr-un final, dupa indemnul meu repetat.
Ce pacat! Nu crestem nici macar copiii senin…dar ne dorim o societate protectoare, in sanul careia sa ne dezvoltam si sa traim armonios…Cum oare? Nu facem nimic ca sa schimbam ceva…In noi s-a asternut tacerea, dar nu linistea, noi auzim in jur, dar n-ascultam. Si credem ca-ntelegem, dar dovedim “ca nu” atunci cand nu iertam.
Cat de inalt sa fie oare gardul inchisorii in care sufletul si spiritul se joaca ahtiati un joc numit “Nimic”? Sau: cate se-ntampla in noi de nu razbate nici o urma in afara? Nimic?! Nimic!?…
De esti ecou, transmite un mesaj din “locul unde nu s-a intamplat nimic”…pana acum.

Împodobirea unei zile

de George Ţărnea
Va-mbătrâni şi-această zi, spre seară,
Pierzându-se-n trecut pe scări de ceara,
Dar, pân-atunci, gândeşte-te că, poate,
Fiindu-ţi mai aproape decât toate,
Se cere-mpodobită cu iubire,
Până devine ieri şi amintire.

Recitind un poem dedicat mamei si scris de mine in urma cu peste 10 ani, m-a sagetat iarasi tristetea…
De cateva luni, mai exact de prin luna iunie a  anului trecut ma rascoleste cand si cand gandul la o persoana draga mie si cu siguranta mult mai draga altora, apropiati ei, rude, familie. Cateva luni am sperat ca informatia primita de la o colega de liceu sa nu fie adevarata, iar in egoismul meu, chiar sa nu fie vorba despre Ea, cea pe care o cunosteam din primul meu an de liceu, Ea cu care impartisem o camera de camin eu si multe alte suflete. Vestea m-a bulversat. Nu mai era printre noi…Decisese sa nu mai fie printre noi…
Nu am inteles nimic multa vreme. Mi-o aminteam plina de zambet si mister, calda si calma, senina si copila, ambitioasa, constiincioasa si destul de retrasa sau cuminte, traind parca intr-o lume a ei, plina de lumina. Nu parea sa o zdruncine nimic. Era atata echilibru in sufletul ei, bun si mare!!! Asa o simteam. Eu, sensibila si sociabila ii cunosteam mama, sora mai mica si prietena cea mai buna si desi nu am cunoscut-o atat de bine pe cat mi-as dori acum sa o fi facut, i-am pastrat intotdeauna un loc in sufletul meu.
Abia prin noiembrie am aflat “de ce”…si am inteles. Mi-as fi dorit sa pot fi acolo, dar drumurile noastre s-au separate demult…pentru ca Divinitatea asa a decis. Poate ca nu as fi putut schimba nimic, dar undeva, adanc in sufletul meu ma doare ca nu a putut fi altfel.
Un copil…si-a pierdut mama si odata cu ea, s-a pierdut de sine si pe sine. Cumva suferinta a fost prea mare si probabil si temerile la fel. Viata adolescentei din liceu, devenita femeie intre timp…a urmat drumul Doamnei in Negru.
Cuvintele sunt de prisos…Imaginile ingerilor mignioni si cu par carliontat, ca niste copii, ma fac sa cred ca, asa cum mi-o amintesc, trupul ei, al Elenei, ascundea un inger…Un inger ce nu a mai putut sa zboare… intr-o zi…dar s-a intors Acasa! Atat. Lumina multa, acolo unde esti, suflet drag!

M-am trezit! M-am trezit… frumos…ca un copac. Imi intind ramurile catre lumina si sorb…Mi-era sete! Atat de sete incat ma si mir cum de nu mi-am frant mugurii verzi ai sufletului in uscaciunea din jur. Si chiar ma intreb: de unde atata verde in mine daca lumina n-a mai fost? Ce forta nevazuta mi-a permis, ca ratacind in intuneric, sa nu pierd drumul? Lung drum! Si anevoios!…Stiu ca, de fapt, nu am plecat vreodata undeva din mine…Doar ca asa…cum cred ca a fost sa fie, cu ochii inchisi am cercetat padurea.  Sperand ca am s-o vad si am s-o simt asa frumoasa cum numai miezul meu vroia sa creada ca ar fi. Dar nu e! Padurea a orbit! …de intuneric…
Si-mi amintesc! Cate ramuri am intins sa mi-o aduc aproape! Zeci. Credeam eu ca-n prietenie si dragoste ne-am putea alipi culorile. Ce naiv! M-a imbrancit cu ura in timp ce eu ii mangaiam scoarta  si scorburile, vrand sa i le vindec, ca pe niste rani. Si nici nu prea am plans…caci m-am gandit ca a durut-o dragostea ovala culcusita in trunchiul ei de piatra. Ce nu intelegeam era “de ce imi rade cu dispret in fata, in timp ce cu putere imi arunca darul inapoi in suflet?”. Mormane de trairi ovale…asteptand o slefuire.
Trudit si plin de ganduri, m-am odihnit langa puietii pierduti ai padurii, invatandu-i sa nasca trairi. Iar ei, ei mi-au multumit, asezandu-le in ranile trunchiului meu viguros, odihnindu-l. Mai mult nu puteau face. Si nici eu. Erau prea plapanzi ca sa le pot oferi mormanul meu de lumi.  Si de trairi ovale pe care le-am strans cu grija intr-o zi si le-am adormit in timp ce eu ma trezeam. Nu puteam merge mai departe impreuna! Stiam ca ele, pline de amintiri, tanjeau sa aiba la locul lor, in seva verde de la radacina. Pentru ca doar acolo, aveau menirea de a nu-mi permite sa mai uit vreodata pe cand am adormit.
Si fara griji…am pornit apoi:  eu, cu ramurile in sus, plin de vise…iar radacina mea in jos…infigandu-se cu putere in viata si pamantul plin de seva.
Ma inaltam, ma regaseam…si-mi mangaiam cu drag speranta plina de lumina.
Iertasem tot…cand a strigat in urma mea padurea! Ma chema cu dor! Abia acum putea sa ma cerseasca…Acum, cand prea sus ridicat fiind, lumina-mi o simtea calduta si firava…
Si-o auzeam. Padurea…in urma mea, departe…dar nu puteam sa o ascult. Deja, in cor, cantasera ingerii.
Iar de intors?! Hmmm…Doar cu dragoste…imi rasuceam privirea in dreapta mea…catre copacul regasit ce-mi intinsese mana lui cu darul cel oval menit a-l face sfera…

In mijlocul unui munte, umbrit de doua salcii pletoase, vechi de secole, se nascuse din framantarile naturii, un lac. La inceput, existase doar causul plin de pietris in care primele picaturi de ploaie isi gasisera loc de popas si intalnire, ca acasa. Mai apoi, ploile care nu mai conteneau isi lasara lacrimile sa se acumuleze pana cand pamantul insetat incepu sa se linisteasca din inghitituri. Asa aparu o balta mica asupra careia soarele isi rasfrangea razele uneori blande si tandre, alteori aprige si pline de nesat, menite parca a descompune “puiul de lac”.

Uneori, apa statuta si netulburata de nimeni se acoperea de iarba broastei, spre mahnirea lacului care se simtea batran, hidos si inutil. Anotimpurile aduceau cu sine schimbari neasteptate. Iarna, frigul naprasnic se napustea asupra lacului facandu-l sa incremeneasca pana in adancul sau plapand si plin de emotia existentei si oricat se incrancena apa acumulata de catre acesta sa ramana calda si neclintita in structura, sloiurile dureroase de gheata nu intarziau sa apara.

Cateva saptamani, poate chiar luni,  parea ca nu exista cale de intoarcere catre ceea ce fusese lacul in vremurile lipsite de griji ale copilariei sale. Inghetat, plin de tacere si vifor, lacul isi retraia trist amintirile. Si usor, acestea il faceau sa se simta iarasi copil si tanar si sa-si doreasca sa se intoarca iarasi la ceea ce era candva. Si ca un dat, tocmai atunci primavara il lua in brate si-l imbata de miresme, de iarba cruda, flori si muguri de salcie. Lacul se desfata, topindu-si cristalele de gheata si de incantare isi incalzea apa in zambetul cald al primaverii.  Oglinda lacului reflecta bucuria naturii. Gaze mici, insetate sorbeau cu nesat picaturi din esenta lacului. Salciile batrane isi infigeau dureros radacinile in malurile lui fragile facandu-le mai puternice si cu siguranta mai sigure atat  pentru calatorul ce poposea sa-l dezmierde cat si pentrul marele lac in devenire. Vanturile il bantuiau deseori aruncandu-i in ape crengi, flori uscate, gaze si animale moarte, praf si toata desertaciunea adunata din cine stie care coclauri. Stia lacul secrete multe si le pastra cu sfintenie pe toate. Le acoperea dupa trecerea verii cu un strat gros de frunze cazute din salciile protectoare, parca inmormantandu-le cu piosenie.

Nu intelegea insa niciodata de ce faptele sale si anotimpurile ce treceau peste el cu atatea schimbari nu-l ajutasera sa poata deveni mai mult, mai bun, mai frumos. Se gandea dezamagit doar la faptul ca esenta sa buna, curata, de inceput, devenise un namol  gros si intunecat care-l uratea si-i ingreuna seva, facandu-l din ce in ce mai greu de iubit si admirat.         Cautase raspunsuri multe atat la salciile martore nasterii sale, cat si la toate cate intalnea din natura. Indraznise sa isi ridice ochii chiar si in fata Divinitatii sperand sa primeasca mai mult decat asteptare. Tacere.

In primavara, radacina intortocheata a unei plante firave, adusa de vant, prinse viata inlauntrul sau rascolindu-i malul- acea putreziciune despre care el simtea ca-l macina zilnic de ani- si nu tarziu, scoase capul catre lumina o frunza mica si rotunda ca un disc care isi marea diametrul odata cu trecerea fiecarei zile. Apoi aparura altele, mai mici, mai mari, mai plapande sau mai viguroase, dar toate de un verde intens si dornice de viata. Frunze subacvatice şi frunzele plutitoare in formă de inimă şi cu un peţiol lung. Si… o floare. Alba, aromata, cu petale ca niste cutitase scurte, asezate pe mai multe randuri si prinse temeinic intr-un manunchi din mijlocul caruia o multime de firisoare galbene suradeau la soare. Cata frumusete in floarea aceasta! gandi lacul, intrebandu-se cum s-ar putea numi minunea aparuta din strafundul sau malos. Si, ca o regasire a sa, strafulgerat de-o veche amintire, lacul rosti cu voce tare: “ Imi amintesc! Si inteleg de ce-am trecut prin toate! Numai in lacuri cu noroi pe fund cresc nuferi!

Poporul asta, far’ de tara, precum de prin zicale stii,
Avea “naduful” pe …Pacala, … putin cam prost, da`-n ghidusii …
Cu rost !

Si zice neaos poporeanul, din gura-n gura dand cu ghiers,
Ca, fie cat de tont, Pacala, …, iesind mereu cu mana goala,
Avea un … inteles …!

Si e stiuta, bine tare, povestea jalbei din protap,
Si cusma framantata bine, de doua maini “cum se cuvine “,
Si scoasa de pe cap !

Mai stie bine romanasul, si-nvataminte el a luat,
Ca fie cat de-ascuns boierul, in smecheria sa, Pacala,
Pariul i-a furat !

C-asa-i prin curtea noastra vlaha, sa crezi intai, si-apoi sa vezi:
Sa crezi ca-n cusma boiereasca stau puii serpilor sa nasca .
Sa crezi si … sa nu crezi !

E  drept, ca bun mai e Pacala, atunci cand Rostul n-are… rost,
Cand vezi, in jur, ca tot poporul o trage jalnic pe tanjala,
Uitand cat e de … “prost “!

Ca, … vorba snoavelor smerite: “decat boier cu tolbe pline,
Mai bine un primar Pacala, ce tot la curte parca-i vine  ,
Caciula sa incline !”

Acum , nu stiu, mai Badeo draga, de faci tu bine ori nu faci,
De te unesti cum se cuvine, cu boiernasul scos din draci ,
Sa taci si… sa nu …taci !!! …

De ti se pare ca-i a buna, in oala clocotind de-amar,
S-arunci caciula lui Pacala, ca stii ca-i mare socoteala,
Si-i …JAR !

Pai,… in catunul peste care domneste Chiorul-Imparat,
Te mai gandesti ce-i cu boierul, si daca rostul il mai are,
S-astepte inchinat ??? …

Badie, … vremi apuse-n talcuri… au pofta catre dezgropat !!!
Si-i tocmai  chira-i socoteala, ca smecheritului Pacala,
Nu-i arde de … “plecat” ! …

Si-o vorba am , de incheiere, si-ai face bine sa o  sorbi,
In satul plin de hahalere, boierul poate doar sa spere,
Calauzire catre stele … a Orbilor  pe orbi  !!!

by D.J. Hex

Pribeag asa cum nu ma stiai
Mi-am pierdut pasii. Venind si eu tarziu…
In urma lor.

Nesocotit asa cum nu m-ai crezut
M-am avantat spre creasta muntilor
In cautarea oamenilor
Pe care nu stiu cand…
Ii pierdusem.

Increzator in noi doi,… vechi tovarasi,
Mergeam doar eu si el.
Cu gandul meu.
El, care nu ma lasase in urma.

Mergeam dupa ei,… ei cei care ma uitasera
Sau de care doar ma ratacisem in muntii-munti.
La o cotitura

Intai am mers. Apoi am grabit pasul
In credinta neabatuta ca aveam sa-i gasesc.
Sa fiu cu ei. Ca ei…
Mai apoi am inceput sa alerg…
Obosit de atata nesat de regasire.
Dorind sa-i aud. Sa le vorbesc.

Dar ei nu erau… Sau, … poate se travestisera… ?
Intre muntii munti? Luand culoarea lor… ?!
Ajungand ca ei, … Munti ?…

Am strigat catre dansii …” De ce nu ma vor ? ”
Mai erau ei acolo? Daca doar se jucau?
Cu joc de nestiinta?!

Cu deznadejdea mea am inceput a plange.
Nu de frica singuratatii intre muntii cei munti
Ci de ciuda!

Ca nu pot face muntii oameni. Sa-mi vorbeasca!
Ca nu pot face oamenii piatra !
Sa nu ma mai infricoseze!

Mi-am adunat frantura de viata si de credinta…
Parca -i auzeam strigandu-mi existenta!
Dar ei nu ma strigau… !

Ce trist eram !

Am ridicat pumn si glas catre munti.
Eu. Cel fara de lampa, fara de vlaga, fara de cal.
Si tovarasi de drum…

Ei au raspuns ! Mi-au raspuns asa cum eu le strigasem !
Lovindu-mi auzirea nemilos, pe cat de jalnic imi urlasem
Neputinta.

Mi-au raspuns. Nu oamenii pe care-i pierdusem pe drum.
Ci ceilalti… Muntii cei munti si de piatra. Atat de inalti.
Si nici ei… !

Atunci am cazut! Ca nu vedeam campie,
Nici sat, nici fantana.
M-am pravalit nu de neputinta regasirii.
Nici de frica muntilor !

Am cazut secerat de singurul meu tovaras !
Cel care nu ma lasase la greu… ! …
… Gandul meu …fugea !

“Esti singur si nu mai ai nadejde…! ” Imi zise, peste umar…
“Speranta ta a murit demult, iti amintesti… ?

Demult…, demult… demult…!”

by D.J. Hex

Funny Blonde Woman Goes Back To Work After 20 Years – Funny blooper videos are here

In sfârșit avem şi noi o piesă foarte bună care ne vă reprezintă la Eurovision şi gurile rele au început să-i găsească defectele. “Specialiştii”, precum Mihai Bendeac, văd o asemănare uluitoare între piesa “Playing with fire”, Paula Seling şi Ovi şi “Beautiful lovers” cântată de Crazy Win. Ţinând cont că eu nu am ureche muzicală şi nici nu mă pretind specialist în muzică, recunosc că nu am sesizat asemănarea între cele două piese.

Tot »