Te trezești dimineața cu sufletul obosit pentru că o altă zi este pe cale să se nască iar tu pionul principal, cel puţin din morbidă piesa de teatru pe care viaţa ţi-o oferă cu cea mai mare plăcere, eşti nevoit s-o pornești pentru nu ştiu câta oară la drum. Anevoios din fire te gândeşti că poate azi este un nou început sau atunci când te oprești pentru o secundă, îţi auzi sfârşitul cum se îndreaptă spre tine cu pași rapizi şi apăsați.

Oameni noi, chipuri luminate sau şterse alcătuiesc peisajul lumii exterioare. Fiecare îşi duce crucea pe umeri dar secretul poate că nu îl va dezvălui niciodată. Cu cât sunt mai nefericiţi cu atât uitam cu desăvârşire că timpul se aşterne pe sufletele lor nepăsător.

Viaţa este crudă şi îți oferă iluzii, cu câte te hrănești necondiționat doar ca să-ţi uiţi condiţia umană, pe care ţi le îndeasă pe gât în speranţa vremurilor apuse. Piatra funerară nu moare niciodată şi este dispusă să te aştepte până în clipa adevărului. De ce când se naşte un om nu se contruieste o piatră funerară?

Se aude un zgomot şi tresar. Mă duc până la uşă să văd dacă este cineva. Nimeni nu bătea. Poate era vântul sau cineva a vrut să-mi distragă atenția de la ceea ce trebuia să fie un adevăr expus pe un blog oarecare. Încă o dată oricine a fost, i-a reuşit. O altă iluzia a pus stăpânire pe mine ca şi cum sunt sclavul ei cel mai de preţ.

Se întâmplă uneori ca acele gânduri necontrolate să pună stăpânire pe mintea mea limpede iar în momentul posterior totul să se schimbe.

De câte ori priveşti orizontul, răsăritul sau apusul? De acolo, de departe s-a născut vântul care te poartă peste mări şi tari în căutarea adevărului.